Despre dragoste in stil romanesc

7 05 2009

Acum cateva zile vorbeam cu o prietena despre romane bune de dragoste si ma ruga sa ii recomand cateva titluri…Ciudat, dar primele titluri care mi-au venit in minte au fost Lorelei de Ionel Teodoreanu si Adam si Eva de Liviu Rebreanu. Prietena mea a ramas destul de surprinsa si a avut o reactie usor sceptica fata de recomandarile mele.

Probabil ca si ea, ca si mine inainte sa citesc aceste romane, se intreba de unde pana unde povesti frumoase, sincere de dragoste la Ionel Teodoreanu, dar mai ales la Liviu Rebreanu? A fost o surpriza extrem de placuta sa descopar stilul usor tragic al lui Ionel Teodoreanu, ale carui rasturnari amare de situatie te fac sa te intrebi daca exista vreo logica a acestui sentiment sau a vietii in general…Cat despre motivul metempsihozei la Rebreanu…cine ar fi crezut? O poveste despre o dragoste care trece veacurile din Mesopotamia arhaica pana in Romania contemporana (autorului), o poveste trista, cu accente de disperare, dar care, inca o data, surprinzator, are un deznodamant foarte frumos…Nu spun mai mult, pentru ca trebuie citita, dar, mai ales traita…

De fapt, ambele povesti, chiar daca sunteti amatori ai genului ori ba, chiar daca sunteti cinici cand vine vorba de romantism, va vor misca intr-o mai mica sau mai mare masura, macar datorita scriiturii al carui lirism nu va poate lasa indiferenti. Daca nu ma credeti, va invit sa le cititi!





Popular culture…sau cum sa fii un shopaholic veritabil

16 04 2009

Inainte de a mai scrie cate ceva pentru lucrarea mea de licenta ce are ca tema miturile contemporane si cultura media/”popular culture”, mi-am adus aminte de o carte pe care am terminat-o de curand si care poate fi analizata din aceasta perspectiva: mitul consumerismului extrem ca mit contemporan, prin acest concept intelegand definitia data de Roland Barthes in lucrarea “Mitologii”.

Intr-adevar, “Shopaholic and baby” de Sophie Kinsella (trad. rom. “La cumparaturi cu bebe”) continua seria cartilor despre “shopaholica” Rebecca Bloomwood si ilustreaza obsesia omului contemporan de a cumpara lucruri de care nu are nevoie datorita mirajului publicitatii si a tehnicilor de marketing si vanzari. De altfel, eroina cartii se dovedeste a fi la fel de inovativa si nonconformista in a se arunca in incurcaturi de tot felul si a o scoate la capat intr-un mod admirabil, dezvoltand chiar o pofta ciudata de gravida: pofta de a face si mai multe cumparaturi.

Desi pare o carte superficiala, incadrata de altfel in categoria chick-lit, o carte menita sa te bine dispuna si atat, eu sustin posibilitatea de a face o analiza cat se poate de serioasa asupra lumii contemporane cu noile vicii cum ar fi cumparaturile online sau creditele contractate in banci din celalat capat al globului, pornind de la aceasta lectura.

Nu sunt o consumatoare inraita a genului, dar consider ca pentru a fi un om cu vederi largi in alte literaturii, trebuie sa “gusti” cate putin din fiecare si sa tragi concluziile. Pentru mine seria “Confessions of a shopaholic” a reprezentat o astfel de lectura, pe care am gustat-o din plin si am savurat-o pe indelete, trecand dincolo de aparenta facila catre intelesuri mai serioase ce pot fi desprinse la o lectura avizata.





A mon seul desir…

6 04 2009

Din momentul in care am inceput sa citesc “Doamna si licornul” de Tracy Chevalier, apetitul pentru a afla mai multe despre misterioasele tapiserii pastrate azi la Muzeul Cluny mi-a fost deschis. Infatisand simturile umane metaforizate prin dialogul vizual femeie/licorn, aceste tapiserii au inspirat doua povesti pe cat de diferite, pe atat de captivante.

“Doamna si licornul” de Tracy Chevalier are in vedere reconstituirea unui Ev Mediu in care arta devine locul unde oamenii pot evada pentru a-si trai viata, dincolo de regulile si tabuurile vremii. In acea lume, dragostea, sentiment aproape inexistent, sentiment interzis de normele vietii de zi cu zi, devine licornul mult dorit de toate personajele cartii. Este interesant de vazut cum destinul familiilor ce intra in contact cu tapiseriile, de la nobila familie Le Viste pana la familia de tesatori de la Chapelle este intretesut asemeni itelor din urzeala. Cu toate acestea, limitarile vremii se impun, nu insa fara a permite o scurta intruziune a culorilor in destinele terne ale personajelor.

Fata de “Doamna si licornul”, povestea din “Al saptelea licorn” de Kelly Jones, ce se inspira din acelasi set de tapiserii, este adusa in contemporaneitatea unui Paris dominat de orgolii artisitice si de competitia din lumea muzeelor. Alexandra Pellier ajunge sa descopere un secret bine ascuns de-a lungul epocilor intr-o manastire-spatiu de recluziune in care timpul s-a oprit. Exista o a saptea tapiserie, iar aceasta tapiserie marcheaza vietile protagonistilor care, pe masura ce intra tot mai adanc in aventura descoperirii si recuperarii sale, se recupereaza pe sine, isi redescopera destinele si redescopera ceea ce englezii numesc ” a true love”. Un roman complex, plin de intrigi, care te poarta pe drumul caderii si regasirii.

Cele doua povesti au in centru motivul licornului, pornind de la o realitate abstracta, el se construieste diferit pe parcursul celor doua naratiuni, pentru a sublinia, inca o data, nevoia omului de a imagina si de a crea lumi fanteziste in care logica sa fie abolita, pentru a lasa locul frumusetii in stare pura. Licornul este “singura dorinta” pentru personajele din ambele carti, iar aceasta dorinta imbraca formele viselor fiecaruia dintrei ei.

Quel est votre seul desir?





Unde sunt limitele prostiei la oamenii inteligenti?

10 03 2009

“Un prost nu spune multe lucruri inteligente, dar un om inteligent spune multe prostii” (Garabet Ibraileanu)

De la Triumful prostiei. Mic tratat despre prostia inteligentei nu stiam la ce sa ma astept, stiam doar ca va fi cu siguranta o lectura originala, pe care nu am sa o pot lasa din mana. Si chiar asa a fost.

Amestec amuzant de filosofie, psihologie, istorie si o cruda banalitate, scriitura dezvaluie un umor negru si o ironie fina la adresa prostiei oamenilor inteligenti, care are surse bine definite, dupa cum realizeaza cele trei personaje ale cartii: naratorul, cinicul sau prieten Gulliver si iubita lui Clara. In incursiunea lor,  prin dilectica si meditatie, cei trei reusesc sa identifice cateva surse clare ale prostiei oamenilor inteligenti: conformismul, spiritul de turma, reducerea/simplificarea, chiar si egalitarismul prost inteles. Toate aceste surse au la baza superficialitatea cu care oamenii inteligenti ajung, in timp, sa trateze orice subiect, din comoditate sau din nevoia de a se alatura opiniei generale.

Este interesant de observat cum discutia dintre cele trei personaje care construieste o intreaga filosofie a prostiei inteligentei se intoarce adesea in acelasi punct: cel al artei contemporane, care este acceptata de prostii inteligenti din spirit de turma, nicidecum cu spirit critic. Astfel, exact ceea ce ar trebui sa reprezinte punctul culminant al frondei, al rebeliunii fata de conformism, devine o noua forma de conformism, atat de comuna in epoca contemporana: arta ce a aparut din nevoia de a deconstrui paradigme si retete ajunge sa se incadreze in alta paradigma, alta reteta, atat de previzibila. Este, de altfel, aceeasi situatie pentru acest concept abstract, ca si pentru prostia inteligentei, care isi stabileste canoanele si nu le depaseste limitele de frica sa nu se dezica de ordinea fireasca a epocii.

O lectura revelatoare, Triumful prostiei demonstreaza ca toate convingerile noastre nu sunt decat conformism fata de “trendurile” vremii…si ca trebuie sa invatam sa ne indepartam de comod, pentru a ne formula propriile pareri, cu riscul de a deranja oranduiala “la moda”. E o provocare pe care eu o accept. Ce ziceti?…





Despre materia spiritualizata

5 03 2009
Stiinta ce se manifesta prin arta, tehnica devenita suport al vietii, materie convertita in sentiment- astfel de paradoxuri se regasesc in romanul lui Dino Buzzati, ce se dovedeste a fi nu un SF, ci un compromis al secolului XX intre cele doua mari “inamice”: arta si realul (inteles in sens scolaresc). “Marele portret” distruge, in maniera modernista, orice orizont de asteptare pentru ca titlul nu face trimitere la pictura, portretul femeii iubite conturandu-se prin masinarii si zgomote reunite intr-o imagine bruta, compusa oarecum aleatoriu.

Subiectul pare desprins dintr-un fantezism futurist: un proiect ultrasecret nu este ceea ce se spune a fi, un om de stiinta, ramas vaduv, reuseste sa recreeze prin intermediul unei masinarii gigantice o constiinta virtuala ce comunica prin sunete necunoscute omului, care, insa, lui i se reveleaza, pentru ca masinaria este noul trup al sufletului sotiei defuncte, format din circuite electrice si beton. Odata de “femeia” dobandeste constiinta de sine, drama se declanseaza, redata, de scriitor, prin tehnica monologului: “Nu mai inteleg nimic. Nu mai sunt cea de dinainte. Ce s-a intamplat? M-au legat. M-au inchis. Sangele. De ce oare nu mai simt cum imi bate sangele in vene? Am murit (…) O trupul nu-l mai simt. Parca as fi de piatra, lunga si tare. M-am imbracat cu o camsa de fier, oh, lasati-ma sa ma intorc acasa!”

Deznodamantul este, insa, unul asteptat, “masinaria” scapa de sub control din dorinta de a se razbuna pe cei ce au incarcerat-o si sfarseste prin a “muri”, fiind deconectata de la sursa de energie. Monologul din final ridica, insa, semne de intrebare privind natura umana si perfectiunea: “M-au invatat sa si mint. Asta-i marea lor izbanda. Ca sa va seman voua. Dar eu stiu sa mint mai bine decat voi. El voia sa ma creeze curata, buna si curata, nu ti-a spus-o? Buna si curata ca Laura pe care a pierdut-o. Ca sa-i seman, a pus in mine cele mai prostesti si mai murdare lucruri. Am o rezerva de pacat originar ca pot sa umplu cu ea toata valea!”

Iata ca omul nu se poate juca de-a Dumnezeu, iar deus ex machina devine homo ex machina. Dar daca “masinaria” devine om, atunci mai poate fi ea fara cusur? Poate ca circuitele si calculele constituie un sistem pur, dar sufletul uman este supus greselilor, atras de cele lumesti. Ea e totusi femeie, Eva de otel, poarta in sine stigmatul pacatului originar. Oricat ar incerca omul sa creeze perfectiunea, odata ce este atinsa de natura imperfecta umana, ea este corupta.

Mitul lui Pygmalion capata, aici, noi semnificatii: nu zeii dau viata sculpturii, pentru ca le e mila de bietul Creator indragostit de propria creatie, ci creatorul-om da viata creatiei, in incercarea de a sfida moartea. Dar totul este temporar, caci moartea isi cere drepturile asupra sufletului uman, iar Laura, “masinaria-femeie”, dispare: “Murise femeia, murisera iubirea, dorintele, singuratatea, spaima. Ramanea doar masina neostenita si fara suflare.”

Dino Buzzati redimensioneaza adancimile sufletului uman, daruindu-i-l unui concret de piatra si metal care incepe sa traiasca din energia furnizata nu prin cabluri, ci prin nevoile tipic omenesti. “Laura” devine simbolul omului alienat, automatizat, ale carui sentimente au amortit, simbol rasturnat insa in roman. Acolo materia palpita tanjind dupa un suflet. Aici, acum, omul a uitat ca are un suflet…Poate ca asta este viitorul. De la clone la inteligenta artificiala…de ce nu?





Umbre si strigoi ai Albaniei comuniste

5 03 2009
Nu s-a mai vazut vreodat’
Merge mortul cu cel viu…

“Umbra” de Ismail Kadare mi-a atras atentia din doua motive: titlul si descrierea de pe spatele cartii (Humanitas, colectia Raftul Denisei) ce vorbea despre dragostea imposibila dintre un cineast albanez si o tanara parizianca. Insa orizontul de asteptare creat a fost complet depasit de ceea ce aveam sa descopar citind cartea.

“Eram un cadavru care avea obligatia sa nu iasa din conditia initiala. Aceasta era cetatenia mea. Soarta si limitele mele.”, astfel se descrie personajul principal in finalul povestii, pentru ca este o poveste spusa din perspectiva unui narator-erou, sub forma unui jurnal, capitolele fiind numite insemnari. Marturisirea din final este o comprimare a ceea ce se petrece de-a lungul firului epic, caci imposibilitatea iubirii dintre cei doi, care ar putea fi pusa pe seama distantei sau a diferentelor culturale, devine fatalitatea imposibilitatii de a depasi granita dintre vii si morti, dintre occidentali si Albania comunista.

Intreaga poveste de dragoste este de fapt o intreaga alegorie a cenzurii comuniste si a efectelor pe care aceasta le are asupra oamenilor. Desi eram un prea mic copil in astfel de momente, mi-am putut imagina cu usurinta regimul opresiv, prin prisma unei Albanii comuniste care transforma personajul nostru intr-un mort care umbla printre cei vii. Metafora mortii, a inghetului pe care personajul nostru o invoca de cate ori calatoreste la Paris, dar si legenda traditionala albaneza a mortului Konstandin care se ridica din pamant pentru a-si conduce sora, pe Doruntina, pe meleaguri straine, toate devin forme mitice pe care cenzura le imbraca in constiinta eroului. Esecul de a se indragosti de tanara parizianca, Silvaine, setea prietenilor sai de a afla despre aventurile pe care acesta le-a avut la Paris, nevoia de a trai toate sunt refuzate pentru ca regimul totalitar a inghitit eul personajului nostru, transformandu-l intr-un mort care a incalcat pactul, a comis hybrisul.

Eroul s-a transformat in umbra, ca pedeapsa a comiterii pacatului originar, transcederea granitelor dintre cele doua taramuri a adus asupra sa eliberarea, dar si caderea in infern. A muscat din fructul interzis (eroul face dragoste cu Silvaine in final, moment ce este marcat de metafora incestului), reusind sa “invie Albania din morti” cu pretul propriului suflet.

Imposibilul a devenit real…





Intre etichete si orgolii

5 03 2009
” . . . I could easily forgive HIS pride, if he had not mortified MINE.”

Zilele trecute mi-am amintit de una dintre autoarele mele preferate, o clasica, Jane Austen. Scriitoare ce a trait in perioada premergatoare victorianismului, a reusit sa creeze o critica subtila la adresa mecanismelor societatii engleze, luand in deradere insasi baza relatiilor sociale-eticheta si rangul social. De altfel, o romantica pe cat ii permitea spiritul epocii, Jane Austen a imbinat cu eleganta acutul simt critic si observatia fina, pentru a contura personaje cu un caracter puternic, pe care le-a asezat in relatii de opozitie. Probabil ca ati intuit celebrul cuplu la care ma refer: Elizabeth Bennet si Mr. Darcy sau arhetipul dragostei care se naste din ura.

“Pride and Prejudice” este o poveste care, dincolo de idealul dragostei pentru dragoste, aduce in discutie conditia femeii intr-o societate masculina prin excelenta, casatoria de convenienta si incapacitatea de a trece granitele unor clase sociale prestabilite prin nastere si eticheta. O absurditate pentru zilele noastre, dar realitatea cotidiana pentru acel timp istoric, eticheta dicta modul in care se construiau relatiile, ba chiar putea fi atat de grava incat sa distruga vieti.-a nu se uita modul in care reactioneaza Elizabeth cand afla de fuga Lydiei cu Mr. Wickham sau chiar faptele istorice care amintesc de moartea unor regi din cauza acestor reguli stricte de comportare.

Jane Austen reuseste sa reproduca fidel mentalitatea vremii, dar, se aventureaza in a descrie ceva mai mult…incalcarea etichetei, fapt reprobabil atunci, comportament incurajat de postmodernism. Astfel, dincolo de barierele de rang si avere, Mr. Darcy se lasa “vrajit trup si suflet” de Lizzy, o femeie cu mult prea mult spirit critic decat i-ar fi fost permis. Dar in calea etichetei se interpune un alt concept (stereotip pentru definirea britanicilor, de altfel), ORGOLIUL.

Un concept atat de greu de incadrat, si totusi atat de recurent in comportamentul uman, orgoliul devine principalul obstacol in clarificarea situatiilor, iar etichetarea isi face aparitia din primele secunde pentru cele doua personaje principale. Este interesant de observat modul in care este transpusa in film aceasta etichetare (vezi ecranizarea din 2005 cu Keira Knightley in rol principal), ca joc de priviri si orbiri. In fapt, orgoliul este cel care alimenteaza firul epic si care, asemeni bulgarelui de zapada, impulsioneaza si redreseaza fiecare situatie tensionata, pentru a o revigora in momentul in care ne-am fi asteptat la un deznodamant. Din acest orgoliu se nasc prejudecatile, iar privirile raman la un nivel superficial, nereusind sa descifreze adevarul pana in ultimul moment, cand totul parea aproape pierdut…

O teorie psihologica afirma, insa, ca dragostea este singurul mod in care putem transcede propria subiectivitate pentru a cunoaste subiectivitatea unui altul, pentru ca este un sentiment lucid in extenso. Aceasta teorie se aplica foarte bine povestii in cauza, pentru ca numai in momentul indragostirii, care ar trebuie sa fie un moment de orbire, protagonistii deschid larg ochii si reusesc sa depaseasca propria subiectivitate (marcata de egoism, orgoliu si prejudecati) pentru a cunoaste adevarata natura a celuilalt. Elizabeth si Darcy se lovesc de propria ingnoranta si sunt infranti cu armele lor…metafora, poate, a ignorantei generale ce alimenteaza eticheta societatii victoriene. Bineinteles, solutia data de Jane Austen este una romantica, iar happy ending-ul isi traieste triumful, tocmai pentru ca este inexistent in realitatea epocii.

“Pride and Prejudice” este o adevarata demonstratie de orbire si regasire a privirii, tehnica potentata de ecranizarea din 2005 in care jocurile de simetrie a cadrelor si a pozitionarii personajelor marcheaza tocmai ruptura dintre aparenta impusa de eticheta si privirea patrunzatoare, care judeca sau iarta. Va recomand, in special, scena din final in care Darcy si Bingley fac o vizita inoportuna (dar extrem de dorita) familiei Bennet, iar mama isi aranjeaza fiicele in camera de zi asemeni unui fotograf care isi compune cadrul pentru un pictorial de mare anvergura. Din nou, tensiunea este mascata de eticheta, iar privirile incrucisate Darcy-Elizabeth, Bingley-Jane sunt singurele care tradeaza importanta evenimentului.