Murakami viseaza oi

16 03 2010

Desi nu am mai scris de ceva timp pe acest colt de jurnal virtual, asta nu inseamna ca nu am mai citit, dimpotriva incerc sa tin pasul cu multitudinea de romane ce se aduna pe noptiera si care asteapta cu nerabdare sa le deschid. Tot pe noptiera ma astepta si In cautarea oii fantastice a scriitorului-obsesie personala Haruki Murakami.

In aceeasi maniera urbano-cosmopolita, Murakami a reusit sa ma surprinda inca o data cu o noua abordare a fantasy-ului. Desi este adevarat ca exista anumite pattern-uri dupa care isi construieste trecerea de la realitate la fantezie si invers, el alege intotdeauna un alt subiect pe care il fructifica in cele mai neasteptate moduri. La un singur lucru ma astept intotdeauna de la el – ca voi descoperi un fir narativ neasteptat. In romanul de fata, personajul principal este un tip absolut banal, fara visuri si sperante, parasit de sotie, complet singur si resemnat, care ajunge sa fie trimis in cautarea unei oi fantastice si sa se indragosteasca de o fata cu urechi speciale, cu puteri de oracol, care il insoteste in aventura nebuneasca a descoperirii fantasticului.

Ca de obicei, romanul lui Murakami incepe cat se poate de normal pentru a sari brusc intr-o alta dimensiune a universului unde exista experimente militare, societati secrete cu obiective inalte de manipulare a maselor si cucerire a lumii si o oaie cu puteri mistice, care ocupa trupul muritorilor pentru a-i transforma in dictatori nemilosi, numai pentru propriul amuzament. Cum se continua povestea, asta este un fapt pe care nu il pot dezvalui, atat pentru ca doresc sa mentin suspansul, dar si pentru ca intriga complexa si planurile narative multiple ma impiedica sa pot face un simplu rezumat.

Un roman fantasy contemporan, care pleaca din Japonia super-tehnologizata pentru a se pierde in munti unde pasteau oi cu puteri aparte si cu stea nu in frunte, ci pe corp…un personaj banal care da dovada de mai multa putere decat crede ca poseda…o lume cotidiana cu rabufniri de paranormal…toate acestea in “dulcele stil” Murakami.

Daca m-am intors pe blog, macar sa imi reanimez obsesiile pentru scriitori si genuri literare.

Advertisements




Lumi imaginare, atat de apropiate de realitate…

18 06 2009

Pentru ca tocmai am terminat cu proba scrisa a examenului de licenta si intru pe ultima suta de metri cu definitivarea lucrarii, m-am gandit ca ar fi culmea sa nu scriu cate ceva despre doua romane atat de dragi mie, care imi sunt studiu de caz in incercarea de a demonstra ca nevoia noastra de a citi/asculta/mai nou viziona povesti, este una perfect umana si imposibil de inabusit, indiferent de varsta.

Suntem fiinte ”mitice” si avem nevoie de basme si povestiri nemuritoare care sa ne faca sa meditam la sensurile vietii, care sa ne ofere raspunsuri pentru viata de zi cu zi, ce na apare mai putin ”mitica”, desi intalnim la tot pasul lupta dintre bine si rau, printese si cavaleri, dragoni si ursitoare…in alte vesminte. Iata de ce pasiunea mea pentru Lord of the Rings al lui J.R.R Tolkien si The Chronicles of Narnia al lui C.S.Lewis a depasit stadiul naiv de pura fascinatie, devenind o obsesie aproape clinica, in momentul in care a trebui sa disec fiecare fragment in scopuri ”stiintifice”. Astfel am ajuns sa ma prind in mrejele verosimilului, ale creaturilor fantastice si ale reinterpretarilor idealurilor cavaleresti medievale sau ale mitologiilor celtice si nordice…toate pentru a descoperi o evidenta atat de simpla…cu cat ne afundam mai mult in Narnia cu ale sale animale cuvantatoare sau in Middle-Earth, in goana dupa Inel, cu atat ne apropiem mai mult de realitatea de care, initial, ne doream sa scapam.

Paradoxal, desi fictiunea fantasy este considerata ideala pentru escapism, pentru evadarea din banalul cotidian, la finalul cercetarii mele sunt tot mai convinsa ca tot ceea ce Tolkien si Lewis au brodat in lucrarile lor enciclopedice a avut drept rezultat surprinderea esentei fiintei umane:  pasiunile, dorintele ascunse, patimile, pacatele umanitatii deghizate in elfi, orci sau fauni. Este un verosimil atat de ciudat, dar atat de graitor…

In fond, si vechii greci scriau despre intrigile din Olimp, caci, desi se spune ca omul a fost creat dupa chipul si asemanarea divinitatii, aceastei divinitati ii sunt atribuite, indiferent de religie, trasaturi si defecte atat de umane, incat am putea jura ca raiul este pe pamant.





Despre materia spiritualizata

5 03 2009
Stiinta ce se manifesta prin arta, tehnica devenita suport al vietii, materie convertita in sentiment- astfel de paradoxuri se regasesc in romanul lui Dino Buzzati, ce se dovedeste a fi nu un SF, ci un compromis al secolului XX intre cele doua mari “inamice”: arta si realul (inteles in sens scolaresc). “Marele portret” distruge, in maniera modernista, orice orizont de asteptare pentru ca titlul nu face trimitere la pictura, portretul femeii iubite conturandu-se prin masinarii si zgomote reunite intr-o imagine bruta, compusa oarecum aleatoriu.

Subiectul pare desprins dintr-un fantezism futurist: un proiect ultrasecret nu este ceea ce se spune a fi, un om de stiinta, ramas vaduv, reuseste sa recreeze prin intermediul unei masinarii gigantice o constiinta virtuala ce comunica prin sunete necunoscute omului, care, insa, lui i se reveleaza, pentru ca masinaria este noul trup al sufletului sotiei defuncte, format din circuite electrice si beton. Odata de “femeia” dobandeste constiinta de sine, drama se declanseaza, redata, de scriitor, prin tehnica monologului: “Nu mai inteleg nimic. Nu mai sunt cea de dinainte. Ce s-a intamplat? M-au legat. M-au inchis. Sangele. De ce oare nu mai simt cum imi bate sangele in vene? Am murit (…) O trupul nu-l mai simt. Parca as fi de piatra, lunga si tare. M-am imbracat cu o camsa de fier, oh, lasati-ma sa ma intorc acasa!”

Deznodamantul este, insa, unul asteptat, “masinaria” scapa de sub control din dorinta de a se razbuna pe cei ce au incarcerat-o si sfarseste prin a “muri”, fiind deconectata de la sursa de energie. Monologul din final ridica, insa, semne de intrebare privind natura umana si perfectiunea: “M-au invatat sa si mint. Asta-i marea lor izbanda. Ca sa va seman voua. Dar eu stiu sa mint mai bine decat voi. El voia sa ma creeze curata, buna si curata, nu ti-a spus-o? Buna si curata ca Laura pe care a pierdut-o. Ca sa-i seman, a pus in mine cele mai prostesti si mai murdare lucruri. Am o rezerva de pacat originar ca pot sa umplu cu ea toata valea!”

Iata ca omul nu se poate juca de-a Dumnezeu, iar deus ex machina devine homo ex machina. Dar daca “masinaria” devine om, atunci mai poate fi ea fara cusur? Poate ca circuitele si calculele constituie un sistem pur, dar sufletul uman este supus greselilor, atras de cele lumesti. Ea e totusi femeie, Eva de otel, poarta in sine stigmatul pacatului originar. Oricat ar incerca omul sa creeze perfectiunea, odata ce este atinsa de natura imperfecta umana, ea este corupta.

Mitul lui Pygmalion capata, aici, noi semnificatii: nu zeii dau viata sculpturii, pentru ca le e mila de bietul Creator indragostit de propria creatie, ci creatorul-om da viata creatiei, in incercarea de a sfida moartea. Dar totul este temporar, caci moartea isi cere drepturile asupra sufletului uman, iar Laura, “masinaria-femeie”, dispare: “Murise femeia, murisera iubirea, dorintele, singuratatea, spaima. Ramanea doar masina neostenita si fara suflare.”

Dino Buzzati redimensioneaza adancimile sufletului uman, daruindu-i-l unui concret de piatra si metal care incepe sa traiasca din energia furnizata nu prin cabluri, ci prin nevoile tipic omenesti. “Laura” devine simbolul omului alienat, automatizat, ale carui sentimente au amortit, simbol rasturnat insa in roman. Acolo materia palpita tanjind dupa un suflet. Aici, acum, omul a uitat ca are un suflet…Poate ca asta este viitorul. De la clone la inteligenta artificiala…de ce nu?





Umbre si strigoi ai Albaniei comuniste

5 03 2009
Nu s-a mai vazut vreodat’
Merge mortul cu cel viu…

“Umbra” de Ismail Kadare mi-a atras atentia din doua motive: titlul si descrierea de pe spatele cartii (Humanitas, colectia Raftul Denisei) ce vorbea despre dragostea imposibila dintre un cineast albanez si o tanara parizianca. Insa orizontul de asteptare creat a fost complet depasit de ceea ce aveam sa descopar citind cartea.

“Eram un cadavru care avea obligatia sa nu iasa din conditia initiala. Aceasta era cetatenia mea. Soarta si limitele mele.”, astfel se descrie personajul principal in finalul povestii, pentru ca este o poveste spusa din perspectiva unui narator-erou, sub forma unui jurnal, capitolele fiind numite insemnari. Marturisirea din final este o comprimare a ceea ce se petrece de-a lungul firului epic, caci imposibilitatea iubirii dintre cei doi, care ar putea fi pusa pe seama distantei sau a diferentelor culturale, devine fatalitatea imposibilitatii de a depasi granita dintre vii si morti, dintre occidentali si Albania comunista.

Intreaga poveste de dragoste este de fapt o intreaga alegorie a cenzurii comuniste si a efectelor pe care aceasta le are asupra oamenilor. Desi eram un prea mic copil in astfel de momente, mi-am putut imagina cu usurinta regimul opresiv, prin prisma unei Albanii comuniste care transforma personajul nostru intr-un mort care umbla printre cei vii. Metafora mortii, a inghetului pe care personajul nostru o invoca de cate ori calatoreste la Paris, dar si legenda traditionala albaneza a mortului Konstandin care se ridica din pamant pentru a-si conduce sora, pe Doruntina, pe meleaguri straine, toate devin forme mitice pe care cenzura le imbraca in constiinta eroului. Esecul de a se indragosti de tanara parizianca, Silvaine, setea prietenilor sai de a afla despre aventurile pe care acesta le-a avut la Paris, nevoia de a trai toate sunt refuzate pentru ca regimul totalitar a inghitit eul personajului nostru, transformandu-l intr-un mort care a incalcat pactul, a comis hybrisul.

Eroul s-a transformat in umbra, ca pedeapsa a comiterii pacatului originar, transcederea granitelor dintre cele doua taramuri a adus asupra sa eliberarea, dar si caderea in infern. A muscat din fructul interzis (eroul face dragoste cu Silvaine in final, moment ce este marcat de metafora incestului), reusind sa “invie Albania din morti” cu pretul propriului suflet.

Imposibilul a devenit real…





In loc de inceput…

5 03 2009
…voi vorbi despre obsesii. Cu totii le avem, fie ca recunoastem sau nu, atat fata de altii, dar mai ales fata de noi insine. De ce simtim nevoia sa avem obsesii, sa le hranim, sa le crestem pentru ca apoi sa le parasim pentru noi obsesii, mai mari, mai profunde, mai rascolitoare? Este o buna tema de meditatie, pentru ca toate aceste intrebari sunt simple retorisme, nu am un raspuns…poate ca este o alta forma de spiritualitate.

Dar, totusi, pot spune de ce am ales sa vorbesc despre obsesii ca prim post…pentru ca obsesiile mele se invart in jurul cartilor si filmelor si mi-am propus sa scriu despre ele. Nu, nu doresc sa creez un blog de dezvaluiri intimiste, ci un blog al spiritului critic in care sa analizez, sa despic firul in cat mai multe ite si sa formulez propriile concluzii despre ceea ce citesc, vad,ca doar suntem bombardati zilnic de cultura media.

De aceea, voi vorbi despre cea mai recenta obsesie pe care am capatat-o, ca rezultat al obsesiei generale pentru asa zisa “popular culture”…TWILIGHT. Pro sau contra? Am citit atatea recenzii, atatea comentarii, am auzit atatea discutii, dar cum sunt omul care isi face o parere indiferent de ce zic ceilalti, nu pot afirma decat ca este o carte foarte bine scrisa si un film care respecta foarte bine linia cartii.

Importanta este, insa, perspectiva de la care pornim si asteptarile pe care le avem in raport cu genul acesta de literatura…vorbim, totusi, de o literatura fantasy, creata pentru a fi vanduta, nu pentru a fi comparata cu marile capodopere ale literaturii clasice. Dar cum din fiecare poveste avem ceva de invatat…din aceasta poveste putem invata despre dragoste, si nu doar o pasiune adolescentina, ci dragoste in sensul cel mai pur, dincolo de metafora vampirului sau a varcolacului. Este vorba de dragostea care transcede barierele, o dragoste care este atat de vehiculata de teoria postmodernitatii in care traim, dar care, in practica, inca se loveste de barierele pragmatice ale clasei sociale, venitului, familiei etc. Poate ca ramane doar un ideal, doar un construct cultural al altor naratiuni scrise sau vizuale. Oricum specialistii in psihologia afectelor afirma ca iubim in functie de cultura noastra generala, in functie de bagajul de cunostinte literare pe care il avem…

Asa ca, daca doriti sa iubiti romantic, este o carte buna pentru a va inspira…Avand patru volume care au ca substrat patru povesti clasice de iubire: “Twilight”-“Pride and prejudice” (Jane Austen), “New Moon”- “Romeo and Juliet” (W. Shakespeare), “Eclipse”-“Wuthering Heights” (E. Bronte) si “Breaking Dawn”-“A Midsummer Night’s Dream” (din nou Shakespeare), aceasta poveste arata modul in care evolueaza o relatie romantica, din foarte multe perspective, inclusiv un clasic triunghi amoros, care, insa se dovedeste in final un fals conflict.

Pentru ca Twilight este o experienta ce trebuie traita de fiecare si pentru ca este o obsesie care trebuie simtita, nu analizata, ma voi opri aici cu dezvaluirile…Restul ramane sa aflati singuri si sa hotarati daca sunteti pro sau contra…