Despre materia spiritualizata

5 03 2009
Stiinta ce se manifesta prin arta, tehnica devenita suport al vietii, materie convertita in sentiment- astfel de paradoxuri se regasesc in romanul lui Dino Buzzati, ce se dovedeste a fi nu un SF, ci un compromis al secolului XX intre cele doua mari “inamice”: arta si realul (inteles in sens scolaresc). “Marele portret” distruge, in maniera modernista, orice orizont de asteptare pentru ca titlul nu face trimitere la pictura, portretul femeii iubite conturandu-se prin masinarii si zgomote reunite intr-o imagine bruta, compusa oarecum aleatoriu.

Subiectul pare desprins dintr-un fantezism futurist: un proiect ultrasecret nu este ceea ce se spune a fi, un om de stiinta, ramas vaduv, reuseste sa recreeze prin intermediul unei masinarii gigantice o constiinta virtuala ce comunica prin sunete necunoscute omului, care, insa, lui i se reveleaza, pentru ca masinaria este noul trup al sufletului sotiei defuncte, format din circuite electrice si beton. Odata de “femeia” dobandeste constiinta de sine, drama se declanseaza, redata, de scriitor, prin tehnica monologului: “Nu mai inteleg nimic. Nu mai sunt cea de dinainte. Ce s-a intamplat? M-au legat. M-au inchis. Sangele. De ce oare nu mai simt cum imi bate sangele in vene? Am murit (…) O trupul nu-l mai simt. Parca as fi de piatra, lunga si tare. M-am imbracat cu o camsa de fier, oh, lasati-ma sa ma intorc acasa!”

Deznodamantul este, insa, unul asteptat, “masinaria” scapa de sub control din dorinta de a se razbuna pe cei ce au incarcerat-o si sfarseste prin a “muri”, fiind deconectata de la sursa de energie. Monologul din final ridica, insa, semne de intrebare privind natura umana si perfectiunea: “M-au invatat sa si mint. Asta-i marea lor izbanda. Ca sa va seman voua. Dar eu stiu sa mint mai bine decat voi. El voia sa ma creeze curata, buna si curata, nu ti-a spus-o? Buna si curata ca Laura pe care a pierdut-o. Ca sa-i seman, a pus in mine cele mai prostesti si mai murdare lucruri. Am o rezerva de pacat originar ca pot sa umplu cu ea toata valea!”

Iata ca omul nu se poate juca de-a Dumnezeu, iar deus ex machina devine homo ex machina. Dar daca “masinaria” devine om, atunci mai poate fi ea fara cusur? Poate ca circuitele si calculele constituie un sistem pur, dar sufletul uman este supus greselilor, atras de cele lumesti. Ea e totusi femeie, Eva de otel, poarta in sine stigmatul pacatului originar. Oricat ar incerca omul sa creeze perfectiunea, odata ce este atinsa de natura imperfecta umana, ea este corupta.

Mitul lui Pygmalion capata, aici, noi semnificatii: nu zeii dau viata sculpturii, pentru ca le e mila de bietul Creator indragostit de propria creatie, ci creatorul-om da viata creatiei, in incercarea de a sfida moartea. Dar totul este temporar, caci moartea isi cere drepturile asupra sufletului uman, iar Laura, “masinaria-femeie”, dispare: “Murise femeia, murisera iubirea, dorintele, singuratatea, spaima. Ramanea doar masina neostenita si fara suflare.”

Dino Buzzati redimensioneaza adancimile sufletului uman, daruindu-i-l unui concret de piatra si metal care incepe sa traiasca din energia furnizata nu prin cabluri, ci prin nevoile tipic omenesti. “Laura” devine simbolul omului alienat, automatizat, ale carui sentimente au amortit, simbol rasturnat insa in roman. Acolo materia palpita tanjind dupa un suflet. Aici, acum, omul a uitat ca are un suflet…Poate ca asta este viitorul. De la clone la inteligenta artificiala…de ce nu?

Advertisements

Actions

Information

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s




%d bloggers like this: